Temelia caracterului
Din
floarea iubirii, pe colina vieţii, rǎsare
un suflet plăpând.
Din când
în când, în grădina inimii sale răsare câte un ghimpe de risipă, o urzică de
lene şi tufe de temeri. Îngerii care îl apără şi îl ocrotesc taie teama şi
mânia, dar rădăcinile rămân. Ei dispar, iar el rămâne singur în plasa de umbră
pe care şi-o croieşte în jurul
sufletului.
Apoi,
fiind în floarea vârstei, se trezeşte într-o pădure deasă fără pic de lumină.
Trebuie să dobândească înţelepciunea şi să caute poteca sincerităţii. Teama îl
învăluie, iar el se stinge sufocat de reproşuri. O mână îi dă curaj şi dobândeşte
iubirea. Piatra din suflet se sparge şi, încet- încet, ajunge pe drumul
blândeţii. Pe acest drum capătă experienţa şi îşi coboară iubita stea care îl
ajută şi îl sprijină pe parcursul vieţii. Aripile credinţei îl trec peste îndoială
şi zboară peste indiferenţă. Încet, lumina răsare peste grădina împietrită, sparge
zidul de încăpăţânare şi începe să gândească, cu chibzuinţă, următorii paşi.
Pielea i se zbârceşte de virtute şi trece, fără probleme, peste necurăţie.
Aleargă către mărinimie şi se împiedică de egoism. Faţa îi e plină de noroiul
mâniei şi plânge, încearcă să se cureţe, dar viciile îl ameţesc cu vise pe care
este greu să le percepi. Părerea de rău ajunge după zilele în care steluţele
din viaţa lui se depărtează uşor de el. Se smereşte şi merge în genunchi până
la voioşie. Încearcă să îşi reia fuga către o viaţă mai bună. Mintea îl înşală
şi îi acaparează tot corpul. Inima înţepeneşte şi nu reuşeşte să aline durerea.
Neglijenţa şi ruşinea îl prind din urmă şi trece peste podul rezistenţei. Lenea
îl ţine de picioare, iar mâinile i se umplu de răbdare.
Ajunge la poarta grădinii şi o lumină puternică îl răpeşte. În spatele
său, în inima pădurii, un suflet răsare din iubire, pentru a alerga o viaţă
întreagă de temeri, şi pentru a-şi forma tăria caracterului.
Vodǎ Adela
Clasa a VII-a
Prof. Indrecan Mihaela
Colegiul Naţional “I. C. Brătianu” Haţeg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu