Formarea caracterului elevului: aprilie 2016

Călător în lumea BINELUI

Într-o lume dominată de răutate, urât și mizerie, în care ne este rușine să spunem sau să facem lucruri frumoase, de teamă să nu râdă ceilalți de noi, misiunea unui dascăl este aceea de a aminti copiilor că a fost odată ca niciodată (și poate mai există încă!), o lume în care BINELE poate învinge, lăsând să renască frumosul, bunătatea.

Elevii clasei a V-a au fost încântați să devină autorii propriilor basme, iar eu sunt foarte fericită că vă pot împărtăși rezultatul muncii lor. Prof. Carla Cioca

Regele păduchilor

A fost o dată ca niciodată o împărăție, cu un castel făcut cu totul și cu totul din aur. Dar această împărăție era pustie. Nu avea nici măcar un singur om de rând. Singurul care stătea acolo era regele.

Acest rege, la vârsta de cincisprezece ani, fusese blestemat de o vrăjitoare pentru că, de fiecare dată când trecea pe lângă casa ei, spunea: „Când voi fi eu rege, voi porunci să se dărâme cocioaba asta și să se construiească un han în locul ei”. Așa că, vrăjitoarea l-a blestemat ca, în ziua încoronării, capul să i se umple de păduchi și oricine stătea în preajma lui să ia paduchi de la el. Așa că toată împărăția lui a devenit pustie. Singura persoană care mai stătea acolo era vrăjitoarea care l-a blestemat.

Un an mai târziu, regele și-a dat seama cine l-a blestemat, așa că a mers să își ceară scuze de la vrăjitoare, cu gândul că poate o să-l ierte și poate că o să rupă blestemul. Odată ajuns la casa vrăjitoarei, bătu la ușă, apoi auzi o voce răgușită care îi spunea să se dea zece metri în spate. Regele făcu cum spuse vrăjitoarea, apoi a strigat că îi pare rău de ce a spus în tinerețe și o rugă să rupă blestemul. Vrăjitoarea, ieșind din casă, spuse:

- Voi rupe blestemul, doar dacă îmi vei aduce trei obiecte fermecate.

- Ți le voi aduce, indiferent cât de mari vor fi pericolele, zise regele disperat.

- Bine, atunci primul obiect este fluierul fermecat al zânelor din Insula Dragonului de Aur, al doilea obiect este pana de alamă a unei zgripțuroaice din Tărâmul Zmeilor și al treilea este paloșul înfipt în piatră, de pe Insula Condamnaților.

- Am să mă duc chiar acum, spuse regele, ușor înfricoșat.

Odată plecat de la casa vrăjitoarei, regele a mers la castel ca să își ia cu el paloșul și niște merinde pentru drumul cel lung, apoi a luat o barcă și s-a îndreptat spre Insula Dragonului de Aur, pentru a lua fluierul fermecat al zânelor. De îndată ce a ajuns, a dat de trei zâne: una cu aripi din alamă, una cu aripi din argint și alta cu aripi din aur. Regele le-a întrebat de la zece metri distanță dacă știu unde e fluierul fermecat. Acestea i-au spus că l-au ascuns de Dragonul de aur, care vrea să îl fure. Regele le spuse de ce are nevoie de el. Zânele, auzind motivul, au fost de acord să îl dea, dar, dragonul îl găsise deja, pentru că ascultase discuția dintre rege și zâne, în timp ce zbura și a auzit când zânele i-au spus unde l-au ascuns. Așa că, atunci cănd a ajuns în locul unde era ascuns, a dat de dragon, care i-a spus:

- Ai mult curaj să vii pe insula mea, omule!

- Nu vreau decăt fluierul, apoi plec și nu mai vin pe insula ta.

- Tu chiar crezi că o să îți dau fluierul?

- Dar de ce vrei fluierul ăsta atât de tare? întrebă regele.

- Fluierul ăsta este singurul lucru care mă poate ucide, așa că nu îl dau nimănui, te mai las să stai pe insula mea trei zile, după care, să pleci.

- Bine, am să plec.

Regele, bucuros că nu l-a omorât dragonul, se duse la zâne. Cănd ajunse, le întrebă de ce nu au folosit fluierul ca să ucidă dragonul. Acestea i-au răspuns că doar un om poate cânta la fluier, să ucidă dragonul. Atunci, cum auzise acestea, regele se hotărî să meargă noaptea și să fure fluierul, în timp ce dragonul doarme. Când se lăsă întunericul, regele se duse și văzu dragonul cum doarme și cum scoate fum pe nas. Trecu pe lângă el, luă fluierul, începu să cânte din răsputeri, până când dragonul se trezi deodată, leșină și se transformă în praf.

După ce se asigurase că dragonul e mort, luă fluierul, mulțumi zânelor și plecă să găsească pana de zgripțuroaică din Tărâmul Zmeilor. Dar, înainte să plece, zânele i-au spus că Tărâmul Zmeilor era în mijlocul insulei și, ca să ajungă la el, trebuia să treacă printr-un tunel foarte întunecat. Regele, mergând spre tunel, observă un zmeu care îl păzea. Zmeul,

văzându-l, îi zise:

- Întoarce-te până nu-ți pare rău.

- Eu voi trece pe aici, fie că vrei, fie că nu vrei, spuse regele.

- Îndrăznești să mă înfrunți?! zise zmeul încrezut. Dacă ai curaj, să te văd de ce ești în stare.

Atunci regele scoase paloșul și îl lovi cu toată puterea pe zmeu, încât paloșul se rupse de pieptul acestuia.

- Ha, ha, ha!!! Doar atâta poți? îl întrebă zmeul. Apoi îl lovi și el cu pumnul, de-l aruncă cincizeci de metri într-un pom. După ce și-a revenit, regele își aduse aminte că încă mai avea fluierul fermecat, așa că începu să cânte. Și cum cânta el așa din fluier, văzu că păduchii din capul lui începură să danseze. Atunci și-a dat seama că putea să îi controleze. Regele se ridică și începu să cânte din răsputeri la fluier și să le ordone păduchilor să îl atace pe zmeu. Păduchii se adunară la un loc, formănd o statuie mișcătoare de forma unui om, și începură să îl atace pe zmeu. Zmeul, văzând una ca asta, începu s-o ia la sănătoasa de spaimă. Regele se uită la el, râzând:

- Uite ce zmeu puternic și de temut, cum fuge de niște păduchi!

Apoi, chemându-și păduchii înapoi, începu să parcurgă tunelul care îl ducea pe tărâmul zmeilor și cânta la fluier împreună cu păduchii, ce îl urmau în linie ca niște soldați gata de război. Deodată, se gândi că poate nu este atât de rău să poarte acest blestem al păduchilor, dar, aducându-și aminte de mâncărimile provocate, de respingerea oamenilor din jurul lui și de singurătatea cauzată de ei, parcă tot mai tare voia să termine călătoria asta periculoasă. Când ajunse pe tărâmul zmeilor, în față i se întindea o pădure de copaci uscați și fără frunze. Se hotărî să treacă prin ea și, când ajunse în inima pădurii, văzu o grădină cu un copac înconjurat de cinci fântâni seci, cu potire de piatră. Copacul era de trei ori mai gros și mai înalt decât ceilalți copaci. Regele se apropie de el, să îl vadă mai bine și deodată auzi un strigăt:

- Te rog, dă-mi niște apă! spuse copacul.

Regele speriat, se dădu un pas înapoi și îl întrebă:

- Tu ai spus asta, copacule?

- Da, te rog dă-mi niște apă, că altfel mor!

Regele scoase plosca cu apă și începu să ude rădăcinile copacului. Copacul mulțumindu-i, zise:

- Îți rămân dator, dacă vei avea nevoie de ceva, să îmi spui și eu am să te ajut.

Regele își luă rămas bun, ieși din pădure, merse cât merse și dădu de cuibul zgripțuroaicei. Se apropie și văzu că este plin de pene de aur și argint, dar nici o pană de alamă. Deodată apăru zgripțuroaica. Regele se ascunse rapid printre penele din cuib. Aceasta își dădu seama că e cineva prin preajma cuibului și zise:

- Simt miros de om, arată-te, altfel voi distruge cuibul și tot ce e în jurul lui, până te voi găsi.

Regele se ridică de sub pene și observă că zgripțuroaica are coada din pene de aur, trupul e acoperit cu pene de argint și în vârful capului are pană de alamă. După ce o privi, cerșind mila ei, îi zise povestea și de ce a venit. Când auzi zgripțuroaica toată povestea, îi spune regelui:

- Interesantă poveste, dar eu nu voi renunța la nici una din penele mele pentru un om, mai ales pentru un păduchios ca tine.

Auzind una ca asta, regele așteptă să găsească un moment de neatenție și luă pana de alamă cu forța și începu să fugă și să fugă. Zgripțuroaica, de furie, dărâmă cuibul și zbură după rege. Acesta se ascunse într-un copac, își luă traista cu merinde și o aruncă după un bolovan. Zgripțuroaica aruncă bolovanul, înghiți traista crezând că e regele și plecă. Regele răsuflă ușurat, se dădu jos din copac și se îndreptă spre ieșirea din Tărâmul Zmeilor. Întorcându-se, descoperi că pădurea de copaci uscați s-a transformat într-o pădure deasă, cu copaci sănătoși și cu frunze verzi. Când ajunse iar în grădina cu pomul vorbitor, văzu că și ea s-a transformat într-o gradină plină de legume de toate felurile, cu pomi fructiferi și tufișuri cu fructe de pădure, iar în mijloc, privi cele cinci fântâni erau seci, acum pline cu apă cristalină, cu potire de aur încrustate cu diamante, rubine și safire, iar pomul uscat din mijlocul grădinii era plin de frunze și avea toate soiurile de mere. Regele, uimit se apropie de el, iar copacul zise:

- Salut prietene, pentru că mi-ai oferit apă și mi-ai redat viața, eu îți ofer toate roadele acestei grădini.

Regele îi mulțumi, apoi începu să mănânce din roadele grădinii și să bea apă din cele cinci fântâni. După ce se sătură, își luă rămas bun, dar, înainte să plece, copacul i-a zis să ia unul din potirele de aur că poate o să-l ajute în călătorie. Regele luă potirul, traversă tunelul încă o dată și se îndreptă spre Insula Condamnaților pentru a lua paloșul. Când ajunse pe insulă, nu i se părea nimic neobișnuit, a explorat-o și deodată descoperi intrarea unei peșteri întunecate și prinse curaj să intre, sperând că poate va găsi paloșul acolo. Dar, când intră în peșteră, văzu că aceasta se umple de lavă. Ar fi vrut să fugă, dar observă că locul pe unde a intrat a dispărut din senin, așa că, o luă la fugă, până ce dădu de o ieșire luminoasă. Când trecu prin ea, lava se opri ca și cum l-ar fi îndrumat să treacă pe acolo. Când își revini din speritură, văzu că a ajuns într-o lume nouă și ciudată, unde iarba e făcută din aur, copacii din argint și pământul din bronz. Regele, uimit de frumusețea tărâmului, se împiedică și pică peste un pitic făcut din marmură și îl sparse. Atunci un alt pitic de marmură se îndreptă spre el și îl prinse cu un lasou magic, care îl trimise într-un somn profund. Când se trezi, regele văzu că se află într-o mină de cărbuni, unde alți oameni erau biciuiți de pitici de marmură. Regele întrebă un pitic din ce motiv se află ei aici și acesta îi zise că toți cei de aici sunt condamnați, pentru că au îndrăznit să cotropească insula. Dar, el, regele, a fost adus aici pentru uciderea unui pitic de marmură. Atunci regele și-a amintit că mai are potirul încrustat cu nestemate, a scos pietrele din el și le-a arătat piticilor, zicându-le că le-a găsit într-un colț al minei. Când au auzit piticii una ca asta, s-au pus ei să sape în locul oamenilor ca nu cumva aceștia să fure nestematele din peșteră. Între timp, profitând de neatenția lor, regele ieși din mină și văzu paloșul înfipt în piatră păzit de doi pitici de fier care i-au zis:

- Dacă vrei paloșul, trebuie să scrii pe această hârtie ce vei face cu el, dar vei scrie cu ce ai tu la îndemână.

Atunci regele scoase pana de zgripțuroaică și se gândi cum să o folosească. Cu un cuțit, se zgârie la mână și, înmuind pana în sânge, începu să scrie pe hârtie de ce are nevoie de paloș și toată aventura prin care a trecut pentru a scăpa de chinul din cap. Piticii, citind toate acestea, au decis să îl dea. Mulțumind, regele plecă spre casă.

Cănd ajunse la porțile împărăției lui, văzu cum hoții spărgeau din castelul de aur. Atunci, scoase paloșul și lovi în peretele castelului desprinzând o bucată de aur și spuse hoților că dacă nu mai fură și vin să locuiască la el în împărăție, vor primi bucata de aur.

Hoții au devenit oameni buni, iar regele începea să fie iubit de popor. Răsuflând ușurat că a terminat călătoria, plecă la casa vrăjitoarei. Bătând la ușă, se dădu zece metri în spate și strigă:

- În sfârșit, am terminat călatoria, vrăjitoareo!

Vrăjitoarea a deschis ușa, îl văzu pe rege cu toate cele trei lucruri pe care l-a trimis să le aducă și strigă la rându-i:

- Mă bucur că ai reușit, îți voi rupe blestemul!

După ce rupse blestemul, vrăjitoarea îi închise ușa în nas regelui. Dar regele o întrebă:

- Păi nu îți iei lucrurile după care m-ai trimis?

- Dar ce, tu crezi că te-am trimis să le iei pentru mine? întrebă vrăjitoarea, zâmbind.

- Atunci pentru ce m-ai trimis să le iau? deveni regele curios.

- Eu te-am trimis să le iei ca să te ajute să conduci împărăția: fluierul îți va folosi ca să te asculte supușii, pana, ca să scrii tratatele și legile împărăției, iar paloșul ca să aperi țara de popoarele care vor să o cucerească.

Regele rămase mut de uimire când auzi una ca asta. Și, fiindcă devenise mai bun și mai milos, o luă pe vrăjitoare la castel să-i fie sfetnic și să-l ajute să conducă împărăția. Atunci vrăjitoarea se transformă într-o prințesă frumoasă, iar regele se îndrăgosti imediat de ea.

Și-a urmat o nuntă ca-n povești, care a durat șapte zile și șapte nopți, la care au participat șapte împărați de peste șapte mări și șapte țări.

Împăratul și împărăteasa au domnit liniștiți până la adânci bătrâneți.

Și-am încălecat pe-o gogonea și v-am spus povestea-așa.

Costiș Alexandru Daniel,

Clasa a V-a A, Liceul Teoretic „Tata Oancea”